Ȋn contextul evenimentelor tragice petrecute la Paris, atentatul soldat cu asasinarea a 11 jurnaliști francezi și apoi lichidarea asasinilor, doi francezi de religie musulmană, m-a făcut să mă gândesc la sensul unei stări pentru care omul se luptă de când lumea – anume starea de libertate.
Există libertate fără limite ? Există libertate absolută ?
Poate fi omul liber ȋn sens absolut ?
De la bun ȋnceput lucrurile par să indice două căi de continuare a analizei: o lume cu sau fără Dumnezeu, și când spun Dumnezeu numă refer la un personaj ci la cauza ultimă a existenței.
Dacă luăm mai ȋntâi ȋn considerare ceea ce durează de mii de ani, ȋncă de la ȋnceputurile omenirii, anume o existență ȋn Dumnezeu, adică acceptăm idea că există Dumnezeu și lumea este ȋn Dumnezeu și nu invers, adică indifferent dacă crezi sau nu Dumnezeu există și atât credinciosul cât și necredinciosul fac parte din acest Dumnezeu, atunci lucrurile sunt foarte simple și se rezumă la două formule – care fac parte din cele 10 porunci, și la care aceste 10 porunci s-ar fi putut reduce, celelalte fiind rezultante:
(1) Crede ȋn Dumnezeu care este unul și care este cauza tuturor lucrurilor
(2) Iubește-ti aproapele ca pe tine ȋnsuți.
Prima porunca o extinde pe cea de a doua și la iubirea față de natură ca parte din divinitate.
Care ar fi sensul libertății prin prisma acestor “porunci” ?
Ȋn primul rând am ȋnțelege că nu există libertate absolută, pentru că această libertate nu poate fi ȋmpotriva “aproapelui” și a naturii care este Dumnezeu. Prin urmare nici măcar nu este nevoie de legi morale, pentru că automat nimeni nu ar putea face rău nimănui, toți ne-am accepta așa cum suntem și ne-am iubi reciproc cu bunele și cu relele care suntem fiecare dintre noi. Ȋn al doilea rând singura libertate pe care o avem este aceea de a-l iubi pe Dumnezeu (adică automat a iubi tot ceea ce există și face parte din Dumnezeu) și a avea drept scop ȋn viață identificarea ca formă cu Dumnezeu, adică ȋnfrângerea egoismului fundamental specific omului pentru a devein generoși unii cu alții.
Ȋn acest sens decodificarea evenimentelor de la Paris se poate face foarte simplu: libertatea de exprimare, atât de mult trâmbițată ȋn aceste zile tragic, este de fapt limitată. Nu există libertate ȋn care să fie posibilă blasfemia, pentru că intră ȋn contradicție cu ambele “porunci” enunțate. De asemenea libertatea confesională este ea ȋnsăși limitată de “porunca” a doua. Nu există libertate care să treacă peste limitele libertății celorlalți, care să ȋngrădească libertățile celorlalți altele decăt cele rezutând din cele două “porunci”.
Dacă ȋncercăm să ne imaginăm lumea așa cum fac oamenii de știință de vreo 300 de ani ȋncoace, adică fără o cauză ultimă, fără Creație și deci fără un Creator, atunci pare oarecum mai simplu să ne imaginăm libertatea ca pe o stare de independență totală de orice, adică o libertate fără limite și cam asta pare să fie ceea ce se propune ȋn ultimii 50 de ani: eliberarea de constrângerile familiei, ale morale, ale diferenței dintre sexe, permisivitate și toleranță pentru orice. Iată ȋnsă că ultimele evenimente ne confruntă cu o limită pe care se pare că o ingorăm fără să ne fi gândit la ea: când ȋți arogi dreptul la libertate totală inevitabil poți intra ȋn conflict cu ceea ce consider alții propria lor libertate. Pe de altă parte libertatea totală – de exemplu libertatea de a -ți exprima și exhiba publis preferințele homosexuale – pare să fie acceptabilă pentru oricine numai pentru membrii clerului catholic sau orthodox nu. De ce ? Nimeni nu poate răspunde și nici nu va putea răspunde nici ȋn acest caz excepțional și nici ȋn altele, pentru că dacă nu acceptăm o cauză ultimă a lucrurilor atunci ne vom izbi de-a pururi de contradicții ȋn logica lucrurilor.
Ca o consecința la cele de mai sus constat că ȋn lumea de astăzi ȋn care religiile au luat locul lui Dumnezu ȋn lume privând lumea de cauza ultimă și de cele două “porunci”, oamenii s-au ȋnstrăinat din ce ȋn ce mai mult unii de alții, nu-și mai găsesc adevăratul scop al vieții și au devenit masă manipulabilă pentru a distruge lumea și a se distruge pe ei ȋnșiși. Nu avem de-a face, cum se spune, cu un conflict ȋntre civilizații, mai nou ȋntre civilizația occidental și cea musulmană, ci un conflict ȋntre două tipuri false de ȋnțelegere a libertății, ambele foarte departe de Dumnezeu (lumea occidentală negându-l pe Dumnezeu iar lumea musulmană ȋnlocuindu-l pe Dumnezeu cu o religie). și astfel, automat, foarte departe de cele două porunci.
Mai rău decât răul produs este răul instituit prin ȋncercarea de a impune cu forța unul dintre falsuri celuilalt. Lumea occidentală face marșuri de protest și condamnă o ȋntreagă parte din omenire, cea a Islamului, iar lumea musulmană comite assassinate ȋn numele unui Dumnezeu care nu mai este Dumnezeu ci este o religie.
Nu există soluție alta la acest război al surzilor decât ȋntoarcerea la Dumnezeul adevărat, nu cel al religiilor și la cele două porunci.
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...